Articole despre transhumanta din Negrilesti

Pentru că nu mai au cui să vândă lâna, păstorii din Vrancea o aruncă, an de an, în râpele satului.

Falimentul înterprinderilor de stat care prelucrau lâna, atacul intermediarilor şi normele europene de o igienă absurdă a produselor lactate îi descurajează pe crescătorii de animale să meargă înainte cu o afacere veche de când e lumea.

Banii care curgeau înainte de ’89 pentru oieri, când puteau exploata fără restricţii materia primă, s-au împuţinat deodată. Fabricile de textile specializate în prelucrarea lânii au fost închise, daracele n-au fost rentabile, iar plăpumile s-au demodat de mult timp. Mai mult, cojocăria a rămas la ţară doar o pasiune a celor care, iarna, n-au unde ieşi din casă. Exporturile s-au dus
şi ele, pentru că, aşa cum spun ţăranii, şi umblatul prin sate pentru colectare a devenit pentru speculanţi o hoţie josnică. Crescătorii de ovine preferă să arunce lâna decât să-i îmbogăţească pe alţii.

Râpele „înghit“ banii oierilor

Moştenită de la părinţi, îndeletnicirea este acum ultima sursă de venit a ţăranilor din Vrancea, pentru care stâna înseamnă venit, dar şi o cheltuială enormă. Plata tunsului, la fiecare sfârşit de lună mai, nici nu mai poate fi achitată din banii strânşi pe lână.

Dacă afaceriştii clandestini nu bat în poartă să-i întrebe, ciobanii din comuna Negrileşti o aruncă fără să clipească la râpă. Când se nimereşte vreunul, ţăranii o dau şi cu cinci mii de lei kilogramul. „Şi atunci o scotocesc, ba pe faţă, ba pe dos, o învârt şi nici n-o iau pe toată“, se plânge Ionică, un crescător greu încercat de schimbările europene, dar şi de pierderea tradiţiilor legate de torsul lânei sau de cojocărie.

Ciobanii şi oaia fără lână

Strânşi de primar în centrul satului, să-şi spună din ofuri, crescătorii de ovine mai că ar vrea să crească oi chele, fără pic de lână pe ele. „Dacă ar ieşi nişte medicamente, să le dăm şi să le cadă lâna singură, ar fi bine. Şi veterinarul a zis că ar fi bine să găsim ceva să nu le mai crească deloc“, glumeşte Georgică Nistor, consilier local în sat şi crescătorul unei turme de 200 de oi.

Oricât de trist ar fi pentru ei luatul de mere şi datul pe pere, faptul că nu câştigă mai nimic din ce le dau oile nu-i descurajează. Uneori pierd şi subvenţiile de la stat, pentru că n-au pământ în proprietate, iar când reuşesc, se prăpădesc de râs. „Păi, ăla e ajutor de la stat? Decât să pierd timpul cu hârtiile lor, mai bine merg la lucru că tot atâta câştig“, ironizează Georgică sistemul românesc al agriculturii.

„Mergem la noroc, care găseşte o dă, care nu - o aruncă la gunoi“

Socoteala banilor investiţi în ciobani, tunsul oilor, lâna, vânzarea mieilor primă vara, se face pe degete. Oricum ai învârti plusul şi minusul, mai mereu dă zero. „O oaie de tuns e treizeci de mii, ciobanul vrea zece milioane pe lună, plus mâncare şi ţigări. Lâna o arunci, cu brânza te alungă din piaţă. Ce să-ţi mai iasă?“, se întreabă Ionică, uşor revoltat, care ar fi soluţia profitului în creşterea oilor.

Au renunţat de mult la umblătura prin oraş pentru clienţi. „Decât să aştept maşina să vină să ia lâna, mai degrabă mă duc la treabă. O arunc în căruţă şi o duc la râpă. Mergem la noroc, care găseşte o dă, care nu, o aruncă la gunoaie“.

„Mă, tată, ce potriveală e asta?“

Ţăranii din Negrileşti regretă, oarecum, vremurile de dinainte de ’89, când exista un contract cu statul, iar preţul lânii era mai mult decât acceptabil.

Se cumpăra toată, fără vreun control de calitate, vânat de scaieţi şi încâlceli inestetice. „Şi acum câţiva ani era bine. Mai găseam să o dau cu şapte mii kilogramul. Acuma, nici cinci mii nu ştiu dacă mai iau. Anul trecut am dat-o la intermediari de ăştia care exportau pentru America“, povesteşte Georgică greul drum al lânii.

De partea cealaltă, Ionică Macovei pare ghinionistul care trece vesel peste deficitul în buget adus de lâna turmei lui. „Acum doi ani am aruncat-o. Şi anul trecut la fel. Anul ăsta n-am tuns încă, dar o arunc sigur, că mi-a zis feciorul acasă: «Mă, tată, ce potriveală e asta?»“

Categoria I - 110 lei

Oamenii din Negrileşti nu-şi mai pot da seama de diferenţele banilor de atunci şi cei de acum. Poveştile de dinainte de Revoluţie, când se făcea colectarea prin sate, le aduc amintiri frumoase legate de bani. „Păi, atunci, lâna la categoria întâi era 110 lei. Caşul era 22 de lei la kil la ICIL. Acum, vine şi ţi-l ia cu 6 şi-l dă la piaţă cu 25“, îşi aduce aminte Ionică.

Femeile din sat, care se ocupau până nu de mult cu torsul şi ţesutul covoarelor din lână şi împletitul puloverelor, s-au lăsat de asta. Explicaţia vine imediat de la omul pentru care o haină adevărată se făcea din producţia turmei lui. „Se făcea zestrea fetelor, cuverturi şi haine. Acuma, un pulover împletit acasă este cât o căruţă de lemne, un milion jumate. Dar cu un milion jumate poţi cumpăra de la magazine un costum de haine. Vin vânzătorii ambulanţi care au haine de la turci. Cu o sută de mii iei de la ei un pulover“.

Turma în grădina de zarzavat

Pe Ionică l-au năpădit necazurile când oile lui au dat iama, odată, într-o grădină de legume. N-au mai putut fi oprite. Paguba agricultorului i-a scos din buzunar 300 de milioane. A plecat de tânăr în părţile Ardealului, unde a vrut să se stabilească. S-a întors tot acasă, dar nu ştie de ce. Aici şi-a făcut „două palate“, cum spun vecinii lui, şi aşteaptă vremuri bănoase şi pentru crescătorii de ovine.

Problema lui cea mai mare, care-l ţine încurcat din toate treburile, este că nu găseşte pe nicăieri un cioban cinstit, care să aibă grijă de oi ca de copiii lui. Ionică se enervează uşor când aude de păstorii puşi pe căpătuială. „Dacă ar curge la muls rachiu şi nu lapte, ar sta toţi ciobanii. Unul n-ar mai pleca“. Ultimul pe care l-a angajat a fugit după trei zile: „Nu-i o muncă aşa grea, dar nu le place“.

REGLEMENTĂRI

Ambalajul şi eticheta, moartea producătorilor

Normele Uniunii Europene, care vânează la ţară autorizaţii şi alte hârtii către care ţăranii întorc, fără regret, spatele, îi lasă pe producători cu marfa nevândută. Georgică, consilierul local, dă din umeri către toţi care vin să-i bage pe gât norme şi reguli. „Cer brânză ambalată, certificate, etichete. Păi, noi cum să vindem? Omul în piaţă vrea să guste. Dacă îi place, vine şi ia şi a doua oară“. Până când mai scapă de ochii vigilenţi ai Uniunii, oierii din Negrileşti vând pe unde pot. Clienţii vechi le bat de multe ori în poartă.

BOGĂŢIE

Stâna de după deal

Costică are 450 de oi în turma pe care o creşte pe unul dintre dealurile satului Negrileşti. „Trebuie să ne facem datoria“, spune, apoi fluieră după turmă. Oile lui, însemnate pe spate cu o pată de vopsea roşie, se întorc toate şi vin degrabă către stăpân, pe care-l recunosc după glas şi căciula neagră, de miel. Cum sare din maşina lui, „un 4X4“, aşa cum numeşte, în glumă, o Dacia papuc care zburdă prin orice noroaie şi pârâuri până la stână, Costică îşi pune căciula pe cap şi-şi aprinde o ţigară. „Hai, tată, hai“, strigă după oile „ghidate“ către saivan de câţiva câini. Ciobanul îşi tunde toate oile într-o săptămână şi strânge, în fiecare an, o tonă de lână, pe care o vinde cum apucă. Nu-i iese nimic, dar nu poate lăsa oile „necosmetizate“. Ce îi ţine în siguranţă gândurile legate de „averea“ lui e faptul că, la ei în sat, nimeni nu fură.

APEL. La un fluierat în vale, păstorul Costică şi-a adunat toată turma, cu 450 de oi ţurcane

Cojocul de cioban şi câinele „de-ntors oile“

Ce mai apucă să facă din lână e cojocul de păstor pe care-l poartă ciobanul lui bun. „E foarte călduros. Noaptea poţi dormi cu el în zăpadă. Nici de la ploaie nu se udă“, îşi laudă Costică produsul autentic, din lână nescărmănată. Câinele care i se gudură la picioare este bucuria lui cea mai mare. „E un câine de-ntors oile. Nu le lasă în grâu sau în alte culturi şi ţine linia asfaltului“, povesteşte abilităţile de cârmaci ale câinelui. Primăvara, când pleacă cu oile în cealaltă parte a Focşaniului, Costică merge pe jos 60 de kilometri cu turma. În călătorie, care durează şi o săptămână, câinele îi păzeşte oile de orice şofer care calcă prea aprig pe acceleraţie.

STRĂINĂTATE

La păstorit, în Italia

Sătenii din Negrileşti, majoritatea crescători de animale, ovine sau bovine, strâng în ogradă şi câte 1.000 de capete. Fermierii mijlocii, cu câteva sute de animale, se confruntă cu lipsa ciobanilor sau a păstorilor de vite. Viceprimarul Moisă spune, îngrijorat, că în comună au rămas doar bătrânii. „Sunt peste 800 de tineri plecaţi în Italia, tot pentru oierit. Se câştigă mai bine, poate, dar vă spun că sunt aceleaşi condiţii. Am văzut acolo stâne care arată mult mai prost decât ale noastre, cu toate dotările lor europene“. Ionică, oierul cu vechime şi experienţă, dă exemplul unor vecini, plecaţi la ciobănie în Italia. „Le convine pentru că iau mii de euro pe lună. Vin în august şi le sfârâie grătarele în ogradă, cu muzică. Eu muncesc tot timpul. Vreau şi eu, poate, să am timp de un grătar, dar nu am. Dacă tai o oaie, o las acolo de se împuţeşte şi trag muştele, că n-am eu timp de ea“.

(sursa: evz.ro)